Titu Maiorescu- Critic Literar

Trimis la data: 2004-03-13 Materia: Romana Nivel: Liceu Pagini: 4 Nota: / 10 Downloads: 19
Autor: Paula Dinu Dimensiune: 17kb Voturi: Tipul fisierelor: doc Acorda si tu o nota acestui referat: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
vezi mai multe detalii vezi mai putine detalii
Raporteaza o eroare
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, de numele lui Titu Maiorescu se leagă o întreagă mişcare culturală ce avea să pună bazele României moderne, direcţia junimistă, care a impus, prin reunirea analizei concrete şi particulare cu principiile generale, o armonie între intuiţie şi concept, aceasta fiind condiţia kantiană fundamentală a progresului conştiinţei.

Prin cultura impresionantă şi prin varietatea preocupărilor, prin temperamentul său grav şi imperturbabil, Maiorescu este mentorul incontestabil al întregii mişcări de formare a conştiinţei estetice în spaţiul culturii române.

Ironia, cea mai reprezentativă trăsătură a configuraţiei spirituale junimiste, manifestată atât împotriva aderenţilor cât şi a adversarilor este în strânsă interdependenţă cu acea atitudine centrală numită “respectul adevărului”, care viza acţiunile cele mai importante ale Junimii: în estetică, în problemele limbii, în viaţa culturală, socială şi politică.

În plus, ţinând cont de strategia critică maioresciană, aceea a “sintezei generale în atac”1, Ibrăileanu vorbeşte, nu tocmai întemeiat credem, despre “atitudinea dispreţuitoare şi negativă”2 a predecesorului său.
Tudor Vianu este cel care formulează tranşant interdependenţa dintre Junimea şi cel care I-a fost conducătorul recunoscut: fără activitatea teoretică maioresciană, Junimea nu ar fi pus bazele unei “direcţii noi” în procesul de constituire treptată a spiritului modern al culturii române, după cum fără societatea în sine, concepţia lui Maiorescu ar fi acţionat în gol, însuşi rolul lui de critic şi îndrumător putând fi pus sub semnul îndoielii.

În evoluţia criticii româneşti, apariţia lui Maiorescu constituie o interogaţie principială deoarece el nu este în totalitate un produs al “spiritului critic” moldovenesc (Garabet Ibrăileanu), deşi continuă o tradiţie iniţiată de predecesorii săi. Ulterior, Manolescu vine cu nuanţări, punând în discuţie aşa-numita “contradicţie” a criticii maioresciene, pentru a argumenta spiritul de negaţie pe care ea se fundamentează.

Această “contradicţie” rezidă în vocaţia lui pentru început, care se opune “imposibilităţii” de a se desprinde de trecut: “Structura însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului al întemeietorului îi răspunde spiritul al celui care neagă.”3
Parafrazând argumentele maioresciene din Direcţia nouă…, afirmarea prin negaţie asigură progresul culturii şi universalitatea acesteia, căci “începutul adevărat”, ca desprindere de trecut, se realizează prin negarea “formelor” culturii anterioare, ceea ce deschide perspectiva “fundamentului dinlăuntru”, care doar datorită acestei negaţii devine, în ordine istorică, o afirmare:

“Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimii culturii este tocmai de a părăsi cercul mai mărunt al intereselor individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă.”4

Riscăm o banalitate dar să spunem totuşi că, deşi nu foarte vastă, opera lui Maiorescu are o importanţă capitală în dezvoltarea literaturii române;asta după ce Eugen Lovinescu explica numele de Junimea şi Convorbiri literare şi chiar titlul de Critice ca o reacţie împotriva superficialităţii epocii, manifestând însă reţinere în ceea ce priveşte dimensiunile operei: “În afară de cele patru sau cinci articole de la începutul activităţii, întreaga lui operă nu e numai fragmentară, ci e şi ocazională:recenzii, necroloage, rapoarte academice, colaboraţie cerută pentru diverse publicaţii festive.”5

În toată activitatea sa, extinsă sau redusă, semnificativă în ansamblu sau nu, Maiorescu s-a manifestat ca estetician, promovând principii estetice ferme pentru dezvoltarea literaturii în context cultural. Acelaşi Eugen Lovinescu opera chiar o reducţie în acest sens, văzând în el mai mult un îndrumător cultural decât un critic propriu-zis, ştiut fiind că nu s-a preocupat de analiza textuală, la obiect.

Mai aproape de spiritul maiorescian ni se pare a fi Tudor Vianu, atunci când detectează însuşirile necesare criticului în general şi pe care mentorul junimist le-a ilustrat cu consecvenţă: “gustul înăscut şi rafinamentul în frecventarea marilor modele, alături de independenţă şi curajul judecăţilor.”6
Configuraţia sa intelectuală se conformează modelelor clasice prin judecăţile echilibrate, prin formularea unor opinii ferme, redate lapidar, printr-o exprimare concentrată.

Maiorescu a contribuit astfel în mod decisiv la configuraţia clasicistă a epocii, practicând o “critică latentă”(N. Manolescu), conformă cu gradul de dezvoltare a literaturii vremii, care cerea spirit director, vocaţie inovatoare în domeniul estetic.

Maiorescu a scris primul articol cu intenţia mărturisită de a stabili câteva criterii ale aprecierii operei literare în vederea alcătuirii unei antologii, acest studiu numindu-se O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. După cum se exprimă în prefaţa ediţiei din acelaşi an, aceste poezii trebuiau să fie “dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un sentiment poetic şi ferite de înjosire în concepţie şi expresie”.7

Antologia are un caracter colectiv, în şedinţele Junimii fiind citite poezii ale unor autori mai vechi sau mai noi, junimiştii oprindu-se asupra creaţiilor aparţinând unor Donici, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, C. A. Rosetti, Mureşanu. Au fost respinşi Bolliac, Mumuleanu, Stamatt, Eliade.
Spre deosebire de critica premaioresciană, care arătase la ce serveşte poezia, asta într-o epocă în care literatura trebuie să fie un suport al idealurilor revoluţionare, Maiorescu vrea să arate ce este poezia, indiferent de epoca istorică în care este creată.

Punctul de plecare al criticii maioresciene este reprezentat de definiţia frumosului, aşa cum a fost aceasta formulată de Hegel: “Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în formă sensibilă.”8 Această definiţie îl va ajuta pe Maiorescu să postuleze cele două condiţii fundamentale ale fiecărei lucrări artistice: condiţia materială şi condiţia ideală, opera de artă fiind reprezentată de conţinut şi formă, de o idee şi de materia în care ea se exprimă.

Stiri
  • pag. 1
  • pag. 2
  • pag. 3
  • pag. 4

Nota explicativa
Referatele si lucrarile oferite de Referate.ro au scop educativ si orientativ pentru cercetare academica.

Iti recomandam ca referatele pe care le downloadezi de pe site sa le utilizezi doar ca sursa de inspiratie sau ca resurse educationale pentru conceperea unui referat nou, propriu si original.

Referat.ro te invata cum sa faci o lucrare de nota 10!
Linkuri utile
Programeaza-te online la salonul favorit Descarca gratuit aplicatiile pentru iOS si Android Materiale educative Jocuri Cele mai tari jocuri de pe net Referate scoala Resurse, lucrari, referate materiale pentru lucrari de nota 10
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.