Toamna, izvor de lumina

Era pe la sfârşitul lui septembrie,iar eu mă plimbam prin livada din spatele casei. Păşind pe trecătoarea livezii priveam cum bruma dimineţii aşternuse pe sub crengile golaşe un covor atotstăpânitor de foi uscate.

Pajiştea cenuşie era smălţuită cu brânduşe care împrumutară din albastrul palid al cerului.Peste coroanele de flăcări ale copacilor,stolurile de păsări pleacă-n pribegie. Marea de verdeaţă se îngălbenise,iar copacii îngropaţi în mantaua aurie-arămie privesc trişti la frunzele care cad. Frunzele multicolore se leagănă în vânt ca nişte bărcuţe pe apă.

Câmpia era aşa de plată şi de întinsă încât nu i se zărea nicio margine. Peste creştet de dumbravă,ceru-şi picură argintul,iar vântul vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie suflă nemilos din toate părţile.

Florile care-şi închină boiul şi mor topite de visare îşi apleacă căpşorul sărutând pământul.Norii negrii şi mişcători se îngrămădesc deasupra întregii firi.

Pe ogoare,în livezi şi în grădinile de zarzavat munca e în toi,iar porumbul cu ţinte aurii abia aşteaptă să intre în hambare. Mustul viilor de pe culmile încărcate de rod nu mai conteneşte să curgă.

Admirând frumuseţea neasemuită a ramurilor cercelate cu flori de zarzăr,pierdusem noţiunea timpului. La răsărit,pe cer, atârna o uriaşă perdea de flăcări.

Toamna era ca o lumină blândă,aprinsă de copaci,ca o candelă de veghe a pământului trudit.Revărsări de viaţă parcă mă înăbuşiseră. Aş fi vrut ca toamna să alerge,să cutreiere şi să mă coboare în lumina veşniciei.