Tudor Arghezi - Critici

Un poet insa, zicea Novalis, nu trebuie sa devina niciodata un mister popularizat, in situatia adica de a se nega pe sine printr-un exces de intelegere. Aripa comentariului critic trebuie sa o atinga atat cat e necesar pentru ca, o clipa luminata intr-o zona a ei, opera sa-si adune izvoarele secrete si sa-si inalte ceruri noi, insondabile, in alta parte.

Cunoasterea nu-i, deci, in cazul poeziei decat o aproximare a misterului ei fundamental:in nici un caz acesta nu trebuie sa piara in bratele rationaliste ale criticii. Ori, prin abundenta comentariilor si rodnica difuzare a operei sale, Arghezi a incetat a mai fi, s-ar parea, un mister in sensul pe care il cerea poetul german.

Imbratisat de catre toti si recunoscut ca poet national, Arghezi intra in constiinta multora mai mult decat un mister popularizat: un mister... oficializat. Am avea, de intelegem astfel soarta unui autor, raspunsul la intrebarea dintai.

Opinia publica, acceptand integral si cu ardoare o opera, simte, acum, necesitatea unei variatii, stiut fiind ca adoratia, ca si negatia perpetua, oboseste si literatura si publicul ei. Adevarul e ca drumul unei capodopere nu e totdeauna ascendent si pentru a fi redescoperita ea are nevoie sa fie uitata o vreme.

Tristetea e insa ca aceasta uitare vine, in cazul lui Arghezi, prea devreme, inainte ca poezia sa fi intrat cum trebuie in constiinta publica.Pana sa avem o editie a scrierilor sale, pana, deci, a-i cunoaste, in totalitate si in profunzime, opera, spiritele s-au si blazat; inainte de a stii, cu aproximatie, liniile de forta ale unei creatii ce a schimbat, dupa Eminescu, fata intregii literaturi romane, sensibilitatea noastra se si arata obosita.

Caci, un fapt e limpede: desi avem despre aceasta intinsa literatura studii serioase, mai vechi si mai noi, desi s-au spus despre ea lucruri inteligente si adevarate, opera argheziana are inca multe secrete.Acestea nu sunt de nuanta, ci de esenta.

Zone importante ale operei sunt inca necercetate, iar in ce priveste simbolurile fundamentale ale poeziei, dintre acelea intoarse pe toate fetele, mai sunt inca multe de spus. Epoca noastra (critica mai noua) a adaugat alte prejudecati la cele deja existente despre acest mare poet pe care l-a urmarit, inca de la inceput, fatalitatea unei violente indecizii din partea comentatorilor.

Observatia lui G. Ibraileanu, din 1910, ca "Ruga de seara" apartine unui geniu sau unui dezaxat e caracteristica pentru critica momentului si, cu mici variatii, spiritele critice au ramas pana azi in aceeasi nehotarare.Nimic nu s-a schimbat, in esenta, in atitudinea ulterioara a criticii: chiar cand opera s-a impus, ea a avut nevoie de a fi aparata impotriva celor care, nemaiputand contesta autorului talentul, ii contesta acum morala, filozofia si puterea elevatiei.

Cum aceasta suspiciune a persistat sub diverse forme pana tarziu, critica intelegatoare de fapte mai profunde in literatura s-a gasit totdeauna in situatia de a lupta pentru recunoasterea unei evidente.Eforturile au fost mobilizate in acest sens, si mai toate studiile despre Arghezi au acest caracter militant, partizan.

Pompiliu Constantinescu lupta cu prejudecata lipsei de spiritualitate inalta a poeziei, Serban Cioculescu apara versurile din cauza de invinuirea de a fi ermetice ori profanatoare. Comentatorii mai noi au avut de infruntat obtuzitatea si reauacredinta a criticii sociologist vulgare, cazute, cu argumente de alt chip, la insanitatile gandirii lui Georgescu Cocos.

Orice lupta cere insa sacrificii si orice biruinta se ridica, in fapt, pe cateva enorme injustitii.Pledoaria in critica inseamna, inainte de orice, o simplificare a demonstratiei, o alegere a punctului de vedere favorabil, in masura a pune in minoritate opinia adversa.