Tudor Arghezi - universul operei

1.) Lirica de dragoste, în cadrul cãreia poetul exprimã atasamentul de fiinta iubitã, de lume si de viatã în general. Are versuri în care rântã iubirea si se opreste asupra iubitei cãreia îi face portretul:

“Obrajii tãi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul
În care se oglindesc
Azurul si copacul”.
Arghezi cultivã o elegie eroticã

3.) Poezia filozofico-religioasã: Psalmi

Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stã sub semnul cãutãrilor filozofico-religioase. Ca toti mari poeti ai lumii si Arghezi a fost rãscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pãmânt, a începuturilor existentei omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a mortii care pune capãt zbaterilor omului pentru înfrumusetarea vietii. Poetul s-a rãzboit cu fantomele divinitãtii mortii. Ispita cunoasterii o gãsim în “Psalmi” di cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul cãutãrii divinitãtii prezent în poezia argezianã încã de la primele poezii de dupã debut devin în “Psalmi” o obsesie tiranicã si ea se prelungeste în “Stihuri de searã” si “Hore”. Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacã existã sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI.-lea spune: “Pari când a fi, pari când cã nu mai esti”. Arghezi nu poate întelege tãcerea lui Dumnezeu si în acelasi Psalm aratã dorinta de a fi în stare sã intre în contact direct cu Dumnezeu:

“Siguri, acum în marea ta poveste
Rãmân cu tine sã mã mai mãsor
Fãrã sã vreau sã ies biruitor
Vreau sã te pipãi si sã urlu: Este?”

Oscilând între dorinta de a afirma existenta lui Dumnezeu si gândul cã acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întretinutã poetul exclamã:

“Pentru credintã sau pentru tãgadã,
Te caut dârz si fãrã de folos”.

Poetul ajunge sã îl pândeascã pe Dumnezeu ca pe un vânat si sã îl ameninte cu nimicirea fizicã:

“Te drãmuiesc în zgomot si-n tãcere
ªi te pândesc în timp ca pe vânat
Sã vãd: esti soimul meu cel cãutat
Sã te ucid sau sã-ngenunchi a cere”

În Psalmul al II.-lea poetul este mai neînduplecat:

“Cercasem eu cu aerul meu
Sã te rãstorn pe tine Dumnezeu
Tâlhar de ceneri îmi fãcui solia
Sã-ti jefuiesc cu vulturii tãria”.

El ajunge sã punã sub semnul întrebãrii existenta lui Dumnezeu pentru cã de la familia sfântã a tot puternicul n-a mai trimis nici un semn pentru scriitorii de rând, de aceea în unul din Psalmii publicati în 1959 aratã cã:
“Înversunat de piedici sã le sfãrâm îmi vine
Dar trebuie-mi da seama sã-ncep de-abia cu tine”.

Tema mortii opune poetul în poezia “De-a v-ati ascuns” din volumul “Cuvinte potrivite”. Poezia duce cu gândul la “Mai am un singur dor” si “Miorita”. Poetul simte apropierea mortii si asteaptã cu liniste interioarã. Poezia este un testament oral lãsat copiilor de care se va despãrtii de moarte. Acelasi presentiment al mortii îl vom gãsi în poezia “Poate cã este ceasul” sau “Ora zece”. De la teamã si fricã în fata mortii poetul ajunge la groazã în poezia “Duhovniceascã”. În alte poezii Arghezi exprimã spaima în fata mortii, asa cum este în poezia “Duhovniceascã”. Atât în poezia “De-a v-ati ascuns” cât si în “Duhovniceascã” poetul se opreste asupra felului de manifestare a mortii. Spaima se transformã apoi în groazã, moartea este vãzutã ca un cioplu de care nimeni nu poate scãpa si care îl va ia pe om când nici nu se asteaptã.

4.) O altã temã a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mãrunte si umilã: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia sã cunoascã culmile limpezi ale inocentei sã-si consacre iubirea fiintelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp si de grãdinã. În volumele de poezii cum sunt “Cãrticicã de searã”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau în volumele în prozã “cartea cu jucãrii”, “Prisaca” întâlnim o lume de pãsãri, insecte, câini, oi, pisici, gãinile din curte, în altele rândunicele, greierele, furnicile devin personajele unor poeme de o mare gingãsie liricã.