Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi Bacalaureat

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi :La acestea se adaugă influenţele psihanalizei freudiene şi ale unor curente filozofice precum intuiţionismul – Bergson şi fenomenologia – Husserl. Curentul literar care prinde contur este existenţialismul (Heidegger, Sartre, Camus).

Acesta pledează pentru exploatarea condiţiei umane în situaţii limită sau paradoxale. Personajul acestui tip de proză este un înstrăinat de societate, un caz de conţiinţă care descoperă printr-un proces de autocunoaştere absurdul existenţei. De aceea se simte atras de neant, de absolut şi constată insuficenţa raţiunii în perceperea lumii. Acest nou tip de roman se caracterizează prin refuzul tehnicilor tradiţionale de analiză şi prin înfăţişarea realităţii la nivel fragmentar, sub semnul subiectivităţii. Se înregistrează aspecte accidentale, fapte excepţionale, sentimente şi stări inexplicabile.

Aplicare pe Camil Petrescu
Camil Petrescu teoretizează permanent actul său de creaţie, încercând să dea un sens formulei estetice pentru care optează. Călinescu apreciază acest fenomen, observând faptul că fiecare lucrare este însoţită de „puhoiul de argumente în spume”.

Concepţia despre literatură şi despre tehnica romanului are în centru ideea că arta e mijloc de cunoaştere: „nu putem cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine. Prin urmare, artistul povesteşte lumea văzută prin el, existând prin el”. Se naşte astfel conceptul fundamental – autenticitatea, care la Camil Petrescu înseamnă trăire în conştiinţă.

Romanul „Ultima noapte...” - 1930
Romanul topeşte aceste concepte despre structura prozei de analiză psihologică modernă. De altfel, scriitorul consideră actul de creaţie drept misionar sau unul de purificare (Catharsis): „Menirea scriitorului e să sporească prin scrisul lui conştiinţa în lume. Aici e puterea lui. Sporind lumina în lume, el izgoneşte răul”.

Schimbarea radicală se face în spiritul autenticităţii şi constă în construirea perspectivei narative prin autodiegeză şi prin valorificarea acronismului (analepsă şi prolepsă).Încercând suprapunerea narator – personaj, autorul ilustrează ideea conform căreia la baza literaturii stau „sinceritatea şi luciditatea”.

Din această perspectivă este relatat unicul destin pe care îl cunoaşte personajul narator – propriul destin.În acest context intriga romanului devine relativ neimportantă pentru că orice conflict exterior este doar un pretext pentru declanşarea unor probleme de conştiinţă.