Vasile Voiculescu - Sonetul CLXVII(13)

SONETUL CLXVII (13)
de Vasile Voiculescu


Poezia a fost scrisă, conform datării, pe 10 ianuarie, 1955. Ulterior, a fost înclusă în culegerea postumă „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu", care a văzut lumea tiparului în 1964.

Făcând parte din volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu", sonetul CLXVII(13) este o expresie a sentimentului iubirii. Avându-şi izvorul în prietenie, iubirea „înaltă şi-adâncă" (epitete), „năvalnică simţire" (metaforă), cântată de autor în acest sonet, devine transfigurare: „Se prefăcu deodată coliba în palat, / Iar casnicele scule, în zâne ca-n magie". Simbol al existenţei trupeşti şi pământeşti, imagine a fragilităţii şi singu-rătăţii, coliba sufletului se transformă într-un palat, simbol al măreţiei şi misterului. La nivelul trăirilor, iubirea e sentimentul resimţit ca intensificare a vitalităţii, ca înălţare, des-prindere de terestru („în fruntea lor pornivom războiul dezrobirii / Din lumile ţărânei..."), e contaminare de focul cosmic (sceptrul este imaginea puterii venită de sus). Graţie acestui miracol, eul liric îşi revelează propria fiinţă: „Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat, / Purtând puternic sceptru, de vis şi poezie". Cuprins de dragoste şi dor („porni-vom /.../ spre unicul meu dor "), eul liric e pătruns în acelaşi timp de fiorul creaţiei, al poeziei. Prin eros se accede la eternitate („Să-ţi cuceresc şi ţie [...] un tron în nemurire").
Opera în cauză este o confesiune, chiar dacă poetul apare în ipostaza unui eu dual -perechea celor doi îndrăgostiţi, marca stilistică a acestui mod de exprimare fiind pronumele personal, persoana a II-a, plural „noi".
Menţionăm şi faptul că discursul liric este îmbrăcat în haina sonetului (14 versuri). Deşi distanţa dintre strofe nu este marcată, sonetul lui V. Voiculescu respectă cele trei elemente compoziţionale - o triadă de unităţi şi anume: în primele patru versuri se enunţă teza („Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu"), care capătă dezvoltare, prin intermediul motivelor transfigurării şi revelaţiei propriei fiinţe, în următoarele patru versuri („Se prefăcu de-odată coliba în palat...", „Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat..."). în versurile 9-14 autorul ne oferă o sinteză a celor comunicate (motivul înălţării, al ruperii de terestru şi cel al dorului), concluzia vădindu-se, în special, în ultimele două (motivul eternităţii prin iubire).
Metrul sonetului în cauză, conform convenţiilor, este iambic. Rimele alternează de la îmbrăţişată în primele patru versuri la încru-cişată în versurile 5-11 şi împerecheată în ultimele două. Această alternare de rime e o formă clasică foarte armonioasă şi elegantă. Rima feminină cu silaba ei atonică, prezentă în opt versuri, contribuie la exteriorizarea unei cugetări line, domoale, curgătoare. Rimele masculine, concise şi dinamice, susţin stările eului, caracterul emoţional al poeziei.
Eufonia şi expresivitatea sunt cerinţe fundamentale ale sonetului (amintim că în Sicilia medievală, unde s-a născut sonetul, acesta era recitat ori cântat de menestreli spre desfătarea oamenilor, faptul în cauză deter-minând prezenţa armoniei şi a expresivităţii ca trăsături esenţiale, însuşi cuvântul „sonet" provine de la latinescul sonare = a suna), în această ordine de idei, surprindem în opera citată o armonizare a cuvintelor, un rol deosebit având în acest sens şi figurile sonice: aso-nanţa şi aliteraţia. Prin repetarea vocalelor a (prea, grabnic, înaltă, deodată, palat etc.) şi u (încăpu, crescu, mult, atunci etc.), a consoanei p (pe, prietenia, încăpu, prea etc.) este expri-mată admiraţia ca stare trăită de eul liric. în această poezie totul e aranjat, chiar şi cezura mediană joacă un rol expresiv în redarea „ordinii". Ea serveşte reliefării aceluiaşi senti-ment al iubirii şi a stărilor provocate de el.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate