Visul la Macedonski

Visul la Macedonski - Omul sublim şi ridicol, opera lui elevată şi pedestră, ciocnirea tendinţelor estetice vechi şi avangardiste sunt situaţii atât de evidente încât n-ar mai încăpea nici un fel de discuţie cu privire la natura paradoxală şi contradictorie a personalităţii sale artistice, şi nu numai . Visul la Macedonski

Visul la Macedonski - Imaginarul lui Macedonski se recunoaşte în serii de imagini ale căror izomorfisme comunică exultanţe debordante. Există două modalităţi ale exultării. Una din acestea, provenită din conştiinţa acută a inadecvării dintre spiritul poetic şi realitate, activează ceea ce numim reveria resntimentară. Cealaltă formă a exultanţei e produs elocvent al unui acord prin care spiritul poetic işi uită propria-i finititudine, trăind beatitudinea integrării într-o realitate indeterminată, prezentă în imagini izomorfice ale luminii. E ceea ce numim reveria integratoare.

În accepţiune bachelardiană, reveria „constă în anularea distincţiilor dintre o subiectivitate şi obiectul ei” . Resentimentul ar putea fi expresia unei detaşări a subiectului de obiectul său, conceput ca un tu imposibil de asimilat. Opusul procesului de asimilare dintre subiect şi obiect e disimilarea, definită ca mod de activitate imaginativă de tipul proiecţiei.

Traseul poetic Macedonskian ne apare, din această perspectivă, ca un proces de epuizare a tu-ului, proces destinat exorcizării limitelor dintre subiect şi obiect cu scopul regăsirii şi recunoaşterii fericite a animei. Ca activitate de tipul proiecţiei, „imaginarul macedonskian, în prima perioadă de creaţie, e produs al unui proces nestăvilit de introversii. Pare ciudat că poetul a fost perceput ca o natură extravertită” .

La resentimentarul Macedonski, partitura destinului este nefavorabilă. Poetul nostru resimte propria existenţă ca pe ceva care trebuie într-un fel răzbunat. El trăieşte criticând beatitudinea desfăşurării în discurs a propriei fiinţe ofensate. Pentru el obiectul –adversar are condiţia unui obstacol ce impiedică ori amână parcurgerea traseului spre anima. Întregul comportament al imaginaţiei macedonskiene e provocat de o conştiinţă concurenţială. Apelul la vis se manifestă în scenarii onirice.

Poezia şi gândirea despre poezie ale lui Macedonski sunt, într-o parte a lor, expresii ale nevrozei modernităţii. Un studiu al lui Nicolae Manolescu situează spiritul poetic şi teoretic macedonskian sub semnul dramei modernităţii: „În fond, literatura română cunoaşte, în cazul lui Macedonski, prima dramă a creatorului, când conştiinţa poeziei se separă de poezie, merge contra ei.”

Visul ca utopie pură îl incomodează pe Macedonski. Îl tentează doar în măsura în care vede în el un stimulent al energiei sale constructive. Se simte prea puternic pentru a accepta condiţia eternului visător, întrucât eternul visător nu acţionează şi nu domină. Iluzia cronicizată depersonalizează supune, debilizează. Toate energiile fiind consumate pentru zămislirea ei, odată cristalizată, ea subjugă şi anulează orice voinţă.

Visul ca ecran pe care se desfăşoară proiecţia ficţiunii compensatorii este un semn, o realitate care ţine locul altei realităţi, substituire pe care Macedonski o acceptă doar până la un punct. El are nevoie de o realitate imediat şi complet perceptibilă, pe care nu doar s-o contemple, ci în primul rând, s-o ia în posesie. Noaptea de mai poate fi considerată un vis izbăvitor care uită un trecut al crizei. Visul acesta profilactic este antidotul nevrozei.

El ajunge să exprime o stare de dezechilibru în celălalt sens , al energiei şi etuziasmului. Nevroza are o semnificaţie specială, dar păstrează în subtext accepţia curentă de stare conflictuală, de criză nerezolvată, în mod obligatoriu asociată neliniştii, pasivităţii, lipsei de voinţă.