Vitoria Lipan (caracterizare)

Vitoria Lipan este soţia lui Nechifor Lipan, oier de la Măgura Tarcăului, şi îşi trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. Mijloacele de caracterizare ale Vitoriei Lipan, personajului feminin sunt directe, ce se desprind din spusele naratorului sau ale altor personaje, şi indirecte, ce reies din comportamentul, gândurile, reacţiile şi vorbele Vitoriei Lipan. Numele Vitoriei Lipan devine mijloc de caracterizare indirectă, semnificând biruinţa, victoria.

Din cauza întârzierii de şaptezeci şi trei de zile a lui Nechifor, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria Lipan devine neliniştită. Neliniştea ei se transformă în bănuială şi în rea presimţire, întărite de vise şi de semne. Căutarea adevărului determină toate hotărârile şi mişcările ei. Vitoria Lipan

În expoziţiune, naratorul conturează un succint portret fizic al eroinei: „avea ochii căprui în care se răsfrângea lumina castanie a părului”. Aceşti ochi căprui, „aprigi şi încă tineri, căutau zări necunoscute”, erau „duşi departe”.

Ei trădează frământările interioare ale femeii. Despre aceleaşi frământări vorbesc manifestările ei exterioare: „fusul se învârtea harnic, dar singur”. Şi natura este alături de Vitoria: „... privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor”.

Vitoria Lipan îşi cunoaşte bine bărbatul de aceea, când merge la părintele Daniil pentru sfat îi spune: „Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petreceri... însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”.

Este o femeie simplă, fără ştiinţă de carte, dar cu intuiţie bună şi cu multă experienţă de viaţă. De aceea, acţiunile sale au la bază ştiinţa semnelor, a viselor şi vocea experienţei. Visele sunt cele dintâi semne prevestitoare de rău. Primul vis „i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea”; altă dată l-a visat „trecând călare o apă neagră... Era cu faţa încolo”.

Un alt semn este glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă, „dar nu putea să-i vadă chipul”. Vitoria înţelege şi semnele naturii: vântul „trecu şuşuind prin crengile mestecenilor, pădurea de brad dădu şi ea zvon”. Alte semne vin din vremuri imemoriale: cucoşul dă semne de plecare, fiind aşezat pe prag şi cu pliscul spre poartă. Poarta se deschide, dar nu intră nimeni.

Comportamentul Vitoriei este dirijat de înţelepciune, inteligenţă şi luciditate. Nu pleacă la drum până nu dă sfaturi gospodăreşti argatului, trimite zestrea Minodorei la mânăstire şi îşi lasă şi fata acolo. Fiind o femeie credincioasă, se mărturiseşte preotului, ţine post şi se împărtăşeşte, sfinţeşte Baltagul pentru Gheorghiţă, duce la biserică daruri, se închină şi se roagă la icoana Sfintei Ana.